Nu spun că n-au existat nord-coreeni care n-au bocit din interes sau la comandă politică (mă gândesc în mod special la prezentatoarea care a anunțat la TV moartea lui Kim Jong-il), ci că frica a fost motivul principal. Nu e vorba de teama că lipsa lacrimilor ar putea fi interpretată de membrii societății (și, cine știe, poate chiar ai familiei) drept un act de disidență, ci de frica determinată de sentimentul că moartea liderului va aduce mari nenorociri poporului.

Sentimentul ăsta e generat de imaginea pe care o au nord-coreeni despre ei înșiși. Au fost făcuți să creadă că sunt o rasă superioară, dar nu în sensul  de războnici de neînvins (ca japonezii între 1910 și 1945), ci de creaturi pure și virtuoase, care nu pot supraviețui în această lumea rea fără părintele lor spiritual. Teoria vulnerabilității rasei nord-coreene a fost prezentată de criticul literar B.R. Myers în cartea “The Cleanest Race: How North Koreans See Themselves and Why It Matters” (2010) și explică perfect potopul de lacrimi care a cuprins țara după moartea lui Kim Jong-il (în 1994, la moartea lui Kim Ir-sen, a fost la fel).

În ciuda operațiilor estetice pe care și le-a făcut pentru a semăna cu bunicul său (așa umblă vorba), Kim Jong-un probabil că nu este încă privit drept un lider autentic. În consecință, nord-coreenii simt că se află pe calea pierzaniei, acum că n-are cine să-i mai apere de străinii cei răi (și inferiori din punct de vedere moral).