Am criticat în articolul anterior decizia locotenentului Alexandru Gheorghe de a protesta în Piața Universității îmbrăcat în militar. Fie că m-au aprobat, fie că m-au contrazis, cititorii par să fi plecat de la aceeași axiomă: armata este o instituție respectabilă. Primii s-au mirat că un asemenea specimen a reușit să-și facă o carieră în armată, cei din urmă l-au elogiat că și-a riscat-o pentru a-și spune oful.

Eu mă întreb: e oare o mândrie să fii militar?  Din perspectivă instituțională și geopolitică, posibil. Din perspectivă umană, existențială, am mari îndoieli.

Antrenați să ucidă

În primul rând, trebuie să privim problema dintr-un unghi pragmatic: ce i-a determinat pe militari să ajungă în armată?  Ca să vorbesc în cunoștință de cauză, o să mă refer la început la cadrele militare din generația mea (aici intră și Alexandru Gheorghe), fie că au ajuns în armată înainte sau după desființarea stagiului militar obligatoriu. Soldații și ofițerii pe care îi cunosc n-au intrat în armată pentru că ar fi fost stăpâniți de sentimente de abnegație și patriotism, ci pentru că au găsit aici un loc călduț, stabil și relativ bine plătit. Înclin să cred că situația e aceeași și în cazul militarilor pe care nu-i cunosc.

Dacă lărgim cadrul, fie că e vorba de militarii tineri sau cei bătrâni, armata înseamnă în esență știința uciderii cât mai eficiente a altor oameni. Profesorii se pregătesc pentru le oferi o educație altor ființe umane, medicii pentru a se îngriji de sănătatea lor, cercetătorii pentru a le oferi un trai mai bun, iar militarii pentru a le omorî. De unde să izvorască respectul?

Degringolada valorilor morale

Firește, generalizez, însă nu vi se pare ciudat că într-o societate tot mai sistematizată și cuantificabilă se pune din ce în ce mai puțin accent pe ierarhizarea valorilor morale? Și nu-mi vorbiți de războaiele duse în slujba binelui, pentru că n-am mai avut unul al nostru de peste 60 de ani. În schimb, luptăm cu americanii în conflicte care nu ne aparțin, în slujba unor scopuri imperialiste cu care n-ar trebui să ne identificăm. Tinerii noștri soldați nu se duc acolo ca să se lupte cu terorismul, ci ca să-și pună soldele la saltea și să-și ia o mașină sau să aibă de-un avans la locuință când se întorc acasă. Dacă se mai întorc acasă.

Și provoc pe oricine să-mi definească binele ăsta. Politicienii de pretutindeni implicați în relațiile internaționale au comportamentul și orizontul etic al unor interlopi: se luptă pentru teritorii, sunt duplicitari, recurg la intimidări josnice și abjecte. Cu diferența că, atunci când lucrurile devin cu adevărat urâte, ei stau frumos la adăpost și alți proști încasează gloanțele în locul lor. Politica internațională se bazează pe principii provinciale. Suntem toți locuitori ai Terrei, distribuția pe țări a fost aleatorie.

Popularizarea atrocităților

Așa este, sunt naiv. Și voi rămâne așa cât timp principalele mecanisme ale politicii globale vor fi interesele economice neîngrădite ale unor corporații (fie că e vorba de producători de armament sau de exploatatori de resurse naturale). Reprezentanții producătorilor de armament din SUA fac în permanență un lobby puternic pe lângă Departamentul Apărării, fiind interesate nu doar de găsirea unor teatre noi de luptă, ci și de popularizarea războaielor în rândul generațiilor tinere, de pe teritoriul Statelor Unite și aiurea.  De la celebrul “Top Gun” la “Pearl Harbor”, multe dintre filmele cu împușcături au fost rezultatul colaborărilor între producători de la Hollywood și oficiali ai armatei americane, aceștia din urmă urmârind glorificarea carierei militare. În mod similar, seria de jocuri video de tip first-person shooter “America’s Army” a fost lansată de armata americană în același scop: sporirea numărului de recrutări.

Având toate instrumentele astea de manipulare în minte, pot înțelege până la un punct de ce tinerii români care au crescut cu filme cu Rambo și legende despre Legiunea Străină ajung să se înroleze în armată. Nu-mi cereți însă să-i și respect. Nici pe ei, nici pe colegii lor mai în vârstă.